În toamna târzie, natura-și trăiește astenia, cerul și pământul înnebunesc
În toamna târzie, natura-și trăiește astenia, cerul și pământul înnebunesc,
Totul se oprește-n loc, nori, soare, vânt, uită să mai trăiască și să vorbească,
Timpul despică secundele, luna în două se crapă sub un vis uitat și ceresc.
E o toamnă ciudată, clopotul pustiei răsună confuz în depărtări,
Fără ceață, fără vânt, fără ploaie, doar liniștea adâncă îngheață cărări,
Valuri de nori rebeli se îndreaptă spre miazănoapte, ecoul cocorilor răsună,
Pe coamele dealurilor, toamna urlă cu părul despletit, arlechină nebună,
Din fân, clăi de frunze se înalță, pământul arde sub soare de lună.
În pădure, codrul tremură, frunzele șoptesc povești vechi și tăcute,
Sub mantia cenușie, copacii își leapădă veșmintele, pădurea-și plânge trecutul,
Se zice că sub haina mohorâtă, crengile goale își scutură tristețea pierdută.
E liniște, doar frunza de plop vibrează cu glas duios în vântul răgușit,
Lacrimi de mir curg, coaja nucii crapă, focul și grija în taină le-a răvășit,
Gutuile și merele roșii se ascund sub frunzele căzute, în umbra lor s-au pitit.
Florile galbene de spaimă împrăștie petale, căzând ispitite la soare,
Cerul cerne roua fină, sărutând frunțile cu brumă nouă de iarnă călătoare,
Vântul șuieră pe poteci, copacii în rugăciuni, sărutați pios de dorul cel mare.
Frunza de tei se rotește-n dans, natura râde sub blânda privire a soarelui,
Norii se întrec în goană, turme argintii, vulturii zboară peste piscuri ruginii,
Păsările călătoare se-ndreaptă spre miazăzi, vaietul dorului pe punți nevăzute.
Toamna își varsă cerneala ruginie, cuvinte de aramă curg peste zefirul zglobiu,
O poveste melancolică în culori de chihlimbar, ultim testament al verii târzii.